După o astfel de declarație e nevoie de liniște. Orice cuvânt ar fi netrebuincios. Introspecția sapă în nisip și un șuvoi, din mare rătăcit, mă apucă de un deget. Căci ea se îndepărtează în spectacolul portocaliu al răsăritului, alergând cu pletele negre balansate desăvârșit în mișcări ritmate. O cheamă marea în întâmpinarea unei bărci ostenite. Nu pot iubi o nebună când nebunul sunt eu. Dar nici nu pot alege. Și deja o îndrăgesc dincolo de scutul soarelui ce-i apără întregimea. Aș săruta-o din nou chiar de momentul numai ce-a trecut. Ar fi trebuit să o sărut mai mult, mai lung, mai pasional? Căci eu nu-i pot fi pereche și ea nu-mi poate fi devotată? Mi-e teamă să nu-i pierd umbra-n apă. Da! Mi-o recunosc pentru sine. Niciodată ei.
Anida Lasto
Anida Lasto 