Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

N-a mai contat. Nu concepeam absența mângâierilor lui. În ochii lui îmi priveam fericirea, iar el mi-a dat drumul ca și cum aș fi fost o străină rătăcită o clipă pe drumul lui. M-a împins într-un abis chinuitor din care nu mai aveam scăpare. Și totuși încă îmi ascultam sufletul ce dorea să mă tortureze fără oprire. Sufletul era un parazit ce absorbea sânge din dureri pe care nu le dorea închise. Iar eu turnam vin peste ele. Și-am început să conturez scenarii. M-am apucat să-mi scriu povestea morții.

Sfârșitul meu începea pe o stradă lăturalnică, în miez de iarnă. Gerul îmi îngheța lacrimile pe obrazul uscat de un tremur nervos. Aproape alergam, încercând să scap de mine. Mă simțeam murdară, îngropată în noroiul naivității mele care m-a adus în pragul nebuniei. Îmi părea că miroase a tămâie în aer. Gândeam că moartea mă cheamă. Șoptit. Eu îi urlam nenorocirile ca unei mame vitrege din partea căreia așteptam o alinare ce n-avea să vină niciodată.

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161227_1641071

Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

Despărțirea a fost brutală, neașteptată. M-a părăsit într-unul dintre cele mai grele momente ale vieții mele. M-am simțit abandonată de cel care trebuia să mă întregească. M-am mințit singură. Și nu m-am putut ierta. Atunci am decis că vreau să mor. Soarta mi-a dat o lovitură în urma căreia rămânea o datorie prea mare de plătit. Iar eu nu mai aveam resurse. Sufletul era mort. Am început să beau ca să-mi golesc mintea de gândurile ce m-au trezit într-un final la realitate. Mi-am anesteziat simțurile și le-am aruncat pe fundul sticlelor golite prea devreme.

-Ella, te distrugi pentru nimic! îmi șoptea sufletul.

-Nu-mi pasă! Am pierdut tot! Nu mai am motive pentru care să trăiesc. Tu nu vezi că nimic nu merge în viața mea? Mi s-a dat un destin plin de nenorociri. Nu mai rezist, nu mai vreau, nu mai pot!

-Fată dragă, tu ești mai presus de el. Dacă vrei să mori pentru el înseamnă că până acum ai trăit degeaba! La mine nu te gândești? O dată cu tine aș muri și eu, iar eu te iubesc!

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161230_2228311

Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

Cuvintele sunt de prisos atunci când renunți la vise. Rămâi mut în fața neputinței. Singura muțenie sfântă. Cât de mult bine e în viața ta atunci când plutești la voia întâmplării pe maluri străine de nisip, unde marea se lovește de pietrele fatalismului? Cât de mult rău e în viața ta atunci când te scufunzi în cuvinte ce-și pierd valoarea o dată cu măsura unui timp pierdut în încercări eșuate de a găsi fericire fără să oferi? Am stins țigara în scrumiera fără speranțe și fără așteptări.

Aș vrea să vezi situația prin ochii mei. Să-mi pot oglindi viziunea în gândurile tale și să-ți arăt câte regrete te pot aștepta. Dar am obosit să mă lupt cu situații pe care nu le pot controla. Când mă vei căuta, mi-aș dori să mai pot fi tot eu cea care te ascultă, te înțelege, te susține. Însă eu voi fi așternută în scrisoarea către bărbatul vieții mele.

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161227_1636491

 

Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

După câteva luni, am învățat să supraviețuiesc cu dureri purtate într-un suflet din ce în ce mai mic. Sufletul m-a înșelat. Cu un zâmbet amar într-un colț de gură semi-deschis. I-am simțit ironia ascunsă-n oglinda unei neputințe rușinoase. Când iubirea sfâșie bucăți de carne și le amestecă în praf de gânduri, se scurg lacrimi de dureri ascunse.

E seară și bate vântul în stropul meu de vis. Te-aș atinge cu buzele-mi fierbinți pe trupul îndepărtat. Aș face dragoste cu ideile tale împrăștiate, adunându-le în secunde de împlinire absolută. Ești momentul meu de fericire și suspin. Un chin prea greu de suportat pe pielea-mi obosită.

Dar nu mai ești al meu.

Se înalță fumul din țigară către nicăieri. Iar te pierzi prin așternuturi străine de inima ta. Departe de tine. În gând cu mine. În suflet pustiu. Mă arde un foc pe interior ce nu-l pot stinge cu tăcerea ta. Lacrimile nu-mi sunt de ajuns. Aș vrea să nu mai doară bucățile de carne ce-mi tremură de dor. Dar m-ai pierdut în patul ei. Eu mă dezobișnuiesc de tine în dezamăgire.

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161227_1641281

 

Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

Eu sunt Ella, fata din visul sufletului. Am fost prea copilă când ne-am întâlnit. M-a fermecat cu vorbele și m-a învățat să dansez cu emoțiile în prea puține pauze. Apoi am început eu să-mi visez sufletul. Cum să-i rezist? M-am îndrăgostit nebunește de el. El m-a învățat să simt, eram înecată în profunzime și totuși încă respiram. Respiram iubire. Pentru întâia oară. Tinerețea se concentrează în jurul trăirilor și mai puțin în jurul gândirii. De aici și dramele existențiale prin care tinerii se zbat în frământări sufletești care par a fi cele mai mari probleme din lume. În aceeași categorie mă aflam și eu. Trăiam prin el.

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161227_1639261

Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

Aș vrea să-ntorc timpul. Pe față și pe dos. Să cos dureri cu fir de amintiri. Dar mă întoarce el la tine. Mereu la tine. Ne învârtim în cercul vicios al unor proiecții moderate cu ironie. Uităm să clipim pentru a nu pierde din imagini. Regizorul ne-a înșelat chiar dacă noi ne-am jucat rolurile perfect.

Îmi plimb tălpile pe gresia rece și nu găsesc geamurile. E întuneric în casa din sufletul meu. M-am blocat pe interior și am decis să nu-ți mai dau drumul înăuntru. Degeaba bați la uși tăcute. E seară acum și nu mi-e dor de soare. Tulburătoare noapte se anunță. Lacătul ușii l-am pus și pe destin. Ai pierdut cheia atunci când ai plecat întâia oară. Să știi că nu te iert pentru durere. Mi-ai ciobit din ființă atunci când ai crezut că poți trișa. Căutările tale nu mă mai ajung fiindcă ezitarea ta mi-a fost de-ajuns.

S-a aburit și oglinda de când îți vorbesc. Ceva în mine a rămas totuși cald.

Gresia e la fel de rece.

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161227_1639561

Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

Am fost o proastă. Atunci când am simțit iubire prin suflet, am fost o proastă. Ne oferim bucăți din întregul nostru, prea ieftin sau chiar gratuit. Cu prețul unor suferințe pe care nu le merităm. Ne mulțumim cu firmituri, crezând că ne îndulcim cu un tort la care nu mai ajungem nici visând, nici sperând. Rămâne o masă goală și prea multă tăcere între noi. Atâta tăcere încât scaunele se sfărâmă sub propria lor greutate. Prea pline de nimic.

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul

20161228_1136391