ZUZI – În curând

“În zorii zilei, dimineața devreme, stau cu un cot priponit de rama geamului de la balconul garsonierei în care locuiesc cu chirie de mai bine de 6 luni. Privesc pe geam Luna ce luminează vag cerul senin de februarie. Roua dimineții începe ușor, ușor să îmbrace tot peisajul într-un alb intens, de gheață. Îmi alunecă gândul la acele momente de arșiță din toiul verii, în care te puteai odihni în pielea goală, învelit doar într-un cearceaf subțire, alb. Îmi aduc aminte că o țineam în brațe și simțeam atingerea caldă a dragostei ei. Gustul dulce al buzelor și parfumul accentuat de simțurile dilatate de câteva pahare cu vin sunt amintiri plăcute ce acum mă răscolesc știind că amândoi purtăm o urmă de regret a <ce-ar fi fost dacă>… 

Așa ar putea începe o poveste siropoasă a unei nopți de vară, îmbrăcată în cearceafuri albe, dar nu e doar atât, e parte din ceva mult mai mare și mai semnificativ.

Suntem prieteni de foarte mult timp, poate de prea mult timp, iar relația noastră a ajuns la acel stadiu în care amândoi ne dorim un pic mai mult de-atât și ne tot punem paie pe foc unul altuia. Eu vin după o despărțire nu tocmai ușoară, în urma unei relații care a durat 5 ani, cu o tentativă de nuntă, eșuată din fericire, iar ea dintr-o relație de compromis, dintr-o relație de genul “planul B”, în care te pierzi de esența fericirii sufletului și te mulțumești cu ceea ce ai, știind că acel ceva mai bun la care visai devine, încet și sigur, o remușcare a ceea ce puteai face și nu ai făcut.

Totul a început acum mulți ani, pe vremea când simțeam cumva că suntem cei mai buni prieteni din liceu. Au trecut mulți ani de când am început să vorbim prima dată: “asl pls”, pentru cei ce nu știu, reprezentau primele litere tastate în grabă spre un viitor mult mai tehnologizat al internetului. Foloseam Mirc ca modalitate de comunicare, probabil ea a uitat demult, dar “ne-am regăsit” pe un canal de Trivia. Spun că ne-am regăsit pentru că sufletele noastre, cumva, au tresărit la multitudinea de puncte comune și ușurința avută în comunicare. E foarte greu, în ziua de azi, să găsești un om, o persoană, în fața căreia să fii, în mod natural, o carte deschisă, să îți poți oferi și descrie sufletul pe un chat virtual, clar ca o inimă văzută de un cardiolog în timpul unei proceduri chirurgicale.

Vorbeam adesea cu ajutorul mijloacelor tehnologice ale acelor vremuri, ne vedeam prin intermediul unui web-cam ieftin, supraestimat valoric de 2-3 ori de către cei de la E-mag sau Shortcut. Vorbeam, în cea mai mare parte a timpului, despre tot felul de moduri prin care ne puteam oferi fericire sufletelor și, în același timp, despre nefericirile vieții de cuplu în care amândoi alegeam să ne scăldăm în acea perioadă.

Împreună am strâns multe ore pierdute în miez de noapte, în fața unui monitor de calculator, din acelea mari, cu tub. Ne scriam cu inima deschisă, fără nici un fel de așteptare reciprocă, reușind să ne înțelegem atât de ușor, atât de natural… Parcă ne cunoșteam din altă viață. Împărtășeam cele mai intime gânduri, chiar și după mulți ani de la terminarea liceului, despre relațiile pe care le-am consumat amândoi, despre urmele pe care ni le-au trasat persoanele ce ne-au trecut pragul sufletelor și granițele paturilor.

Am crescut împreună, sprijinindu-ne unul pe celălalt în momentele de cumpănă, cum ar fi acea depresie urâtă prin care trecea ea chiar în apropierea debutului relației noastre de prietenie ori tumultoasa-mi despărțire ulterior. Îmi amintesc că viața ei nu era nici pe departe roz cu picățele, ci îi lipsea cu desăvârșire orice urmă de culoare. Tot peisajul ei vopsit în gri se transforma în explozii de lumini când, după o zi obositoare, își putea regăsi liniștea vorbind cu un tip necunoscut de la câteva sute de kilometri depărtare.

Știu că și în cazul ei, chiar și după ani nenumărați, existau momente în care tot ce era în jur îi trezea cumva un gram de nostalgie și o avalanșă de amintiri deosebite din discuțiile noastre fiindcă de multe ori am fost mai aproape de sufletul ei decât mulți alții ce au reușit să fie fizic lângă ea.

Când începi să te maturizezi și te apropii de 30 de ani, realizezi ce puteai să faci la 20 de ani și câte decizii îți puteau schimba radical viața. Decizii pe care le-am tratat de cele mai multe ori cu superficialitate și fără să mă gândesc prea mult. Îmi amintesc că la 16-17 ani vorbeam cu o fată și eram îndrăgostit până peste cap. Nu glumesc, eram hipnotizat de noile stări descoperite de către corpul și mintea mea. Și, cu toate astea, ce a început să-mi schimbe direcția au fost discuțiile mele cu ea, cu Zuzi a mea. În acea parte din trecut, vremurile nu reușiseră să mă trezească sau să mă pregătească pentru viitorul ce urma…

Sunt mai bine de 11 ani de când tot vorbesc cu ea, de când sufletul meu e ca o carte deschisă în fața minții ei. Sunt o mie de idei împărtășite, o multitudine de sentimente învățate la unison, de emoții descrise în cel mai onest și sincer mod posibil.

Îmi amintesc cu drag, când, prin facultate, eu fiind primul an, pierdeam nopți întregi prin discuții telefonice în care timpul își pierdea din măsură, iar nopțile deveneau prea scurte. Cearceafurile albe și Luna plină aveau să ne reamintească pe vecie unuia de celălalt. Cel puțin, în ceea ce mă privește, pot mărturisi că gândul meu zboară spre ea ori de câte ori privesc Luna plină pe cerul senin de vară.

Dacă ar fi să fac un rezumat despre draga mea Zuzi cu privire la ceea ce am trăit și am învățat în toți anii ăștia discutați și trăiți, despărțiți de sute de kilometri, ar fi faptul că două persoane se pot completa de la sute și mii de kilometri depărtare doar prin simplul auz al vocii celuilalt.

Sunetul vocii ei va avea tot timpul un efect de tranchilizant asupra minții mele. Mă conducea de cele mai multe ori prin zone de liniște sufletească sau de provocare emoțională, o dată cu trecerea ei de la ființă emoțională la ființă rațională.  Zuzi  nu a fost o alegere, nu a fost o întâmplare. Ea este un cadou făcut sufletului meu de către divinitate. A fost mereu alături de mintea și de sufletul meu necondiționat deși ea a trecut prin despărțiri fără vreun suport din partea mea. Eu nu am fost mereu alături de ea, așa cum a fost ea suportul meu emoțional, ori de câte ori am avut nevoie. Bulversat din punct de vedere emoțional și ajuns, în sfârșit,  pe meleaguri străine așa cum îmi doream pe vremea aceea, am început din nou să vorbim. Vara aceea a trecut pe nesimțite, au fost momente de neuitat ce s-au desfășurat pe repede înainte și într-un compromis demult acceptat de amândoi.

Pot spune că, după toți anii ăștia și multiplele experiențe de iubire, de sex și de comunicare, concluzia ar fi că cel mai mult îmi lipsește căldura unei persoane care mă poate înțelege din cele 2 propoziții pe care le spun sau le scriu. Știu că poate nu am fost cea mai comunicativă persoană, știu că prefer să mă consum pe mine însumi decât să mă exteriorizez în fața altora, și mai știu că cel mai mult îmi e teamă de singurătate și de nesiguranță, dar fix de astea am parte acum, în urma alegerii făcute de a părăsi țara si relația pe care le-am avut cândva. Zuzi mă avertizase încă de la bun început că relația ce avea să țină 3 ani, pe care o începusem “prea din pripă și asumat închipuit “, va fi doar încă o lecție. Diferența de vârstă dintre mine și partenera mea au fost suficiente ca ea să intuiască o finalitate ce, inevitabil, avea să vină, mai devreme sau mai târziu.

Pentru mine, Zuzi este cea mai plăcută figură atunci când vreau să asociez cuvintele cu chipuri. Mă gândesc la completare și o asociez cu vastul ei vocabular, folosit de cele mai multe ori cu eficiență maximă, fără a lăsa loc de interpretări, dar provocându-mi mintea să zburde dincolo de înțelesul propriu al cuvintelor. Forțându-mă să gândesc, m-a ajutat mereu să îmi dau seama cât de ușor e să înțelegi o persoană atunci când reușești să îți folosești imaginația, sufletul, inima, pentru a da sens expresiei “a fi în papucii celuilalt”.

Astăzi sunt un amalgam de sentimente și experiențe acumulate pe valurile vieții. Am înțeles că sorții nu-i trebuie mai mult de o clipire să-mi poată schimba direcția, dar cu toate astea, voi continua să învăț să mă pliez pe noile principii și valori pe care le adaptez o dată cu trecerea timpului.

Dacă în perioada liceului încercam să îmi formez caracterul, alegând dintre experiențele bune și mai puțin bune, gustând din ispititoarele vicii apărute pe drum, acum încep să realizez ce înseamnă să alegi cu adevărat și să îți asumi rezultatul alegerilor făcute. Astăzi am ajuns să conștientizez faptul că viața constă în alegeri și în asumarea acestora. Am făcut, de-a lungul timpului, o grămadă de alegeri inconștiente. Am fost cumva luat și purtat de val și de tot ce mi-a oferit și mi-a luat viața.

Cumva, undeva, m-am oprit și m-am pierdut în visurile avute la începutul tinereții. Acum îmi dau seama că și acceptarea experienței trecutului, a tot ceea ce am decis și am trăit, tot un test al asumării este deși uneori încă mai am momente în care regret că nu am putut găsi motivația și curajul necesare unui bărbat asumat, matur, trecut prin viață, astfel încât să pot lua decizii cu ușurință, spre binele meu. Sunt, într-un fel sau altul, conștient de faptul că viața ar fi luat o altfel de turnură în urma unor decizii diferite comparativ cu cele alese. Nu pot spune că aș schimba fundamental ceva din trecutul meu, doar că aș aprecia altfel timpul petrecut alături de persoanele dragi. Toate deciziile luate m-au format și m-au adus la persoana ce sunt astăzi. Totodată, nu sunt mulțumit de toate alegerile făcute, dar nici nu îmi este rușine cu ceea ce sunt, deși am momente în care sunt dezamăgit de mine pentru că puteam să fiu și să am mai multe împliniri până la vârsta asta.

Răzgândirea mea ne-a condus pe drumuri separate și acum, mai mult ca niciodată, ne aflăm la o distanță mult mai mare unul față de altul decât a fost vreodată între noi. Probabil capitolul ăsta al vieții tale, în lumea asta, a luat sfârșit o dată cu răsăritul zilei de după noaptea petrecută împreună. Vreau doar să știi că indiferent cat de ignorant am părut a fi în unele momente, voi avea mereu o ușă deschisă pentru tine, fără a avea pretenția de reciprocitate, știind că nu o merit.

Raportat la tine, Zuzi, pot spune că  ești, ai fost și  vei fi parte din praful din care sunt alcătuit,  probabil în glumă,  de universul ăsta neînțeles încă. Îmi doresc să îți găsești liniștea, fericirea și completarea pe care le cauți, alături de un bărbat pe care îl vei găsi potrivit pentru împărțirea asta a timpului relativ, puțin rămas, pe pământul ăsta. Poate ne vom regăsi cândva pe alte orizonturi infinite, la un pahar din vinul lui Bachus, neavând prea multe responsabilități sau gânduri ce ne vor opri din savurarea deplină a infinității clipei petrecute împreună. Îmi aduc bine aminte curbele trupului tău, momentele petrecute goi sub cearceafurile albe acoperite de Luna plină. Luna din acea noapte de vară, îmbrăcată în nuanțe de nu mă uita și căldura îmbrățișării tale îmi  vor face mereu sufletul să licărească.

Până acum, am avut parte de 3 relații de construcție a ceea ce sunt și o sumedenie de relații pasagere ce m-au ajutat să înțeleg că te poți bucura și altfel de compania unei persoane. Încerc să îmi găsesc un scop și un viitor pentru care să lupt, dar la finalul paginii, când mă uit sub linia trasată, îmi dau seama că indiferent de valoarea necunoscutei din ecuația vieții mele, tot singur mă simt. Voi încerca să îmi găsesc liniștea și completarea prin alte metode. Trag singur la o căruță și la un viitor nesigur… Toate astea sunt rezultatul alegerilor pe care le-am făcut în trecut și în înțelegerea fericirii pe care am tot căutat o de-a lungul timpului – prea târziu.

Am fost fericit când am realizat faptul că, în sfârșit, vom avea ocazia sa petrecem o noapte împreună, am fost fericit cand am putut să te sărut și să te strâng în brațe după atâtea discuții telefonice avute în prealabil. Totul s-a consumat pe repede înainte, îmbătați fiind de fericirea clipei și de gustul vinului consumat în compania ta – cea mai dragă persoană a sufletului meu în acele clipe. Totul s-a petrecut și a rămas o dulce amintire a timpului si a vieții pe care o duc.

Puteam să încerc să fiu fericit alături de tine, Zuzi, dar am ales nesiguranța și incertitudinea în detrimentul completării, înțelegerii și sentimentului unei iubiri compatibile și complete alături de tine… Mereu mi-a plăcut să mă complic și să aleg, inconștient, calea mai grea a acestei vieți. Nu sunt, se pare, suficient de “copt” să înțeleg că o simplă decizie de “hai să vedem ce iese” poate aduce tot ceea ce nu știai că îți dorești și iubești să ai.

Se pare că sunt construit, cumva, să pilotez o navă aflată încă de la început fără căpitan, sunt un discipol care învață din mers capacitățile navei pe care se află,  ajunge să o cunoască, să îi înțeleagă nevoile și ceea ce o poate fericită, dar care nu poate atinge potențialul maxim fără o persoană cu care să poată împărtăși toate trăirile, frustrările sau bucuriile avute de-a lungul timpului. Parcă tot timpul am nevoie de cineva care să mă ajute cu un șut în fund, cu o modalitate de ambiționare a atingerii scopurilor sau destinațiilor propuse.

Datorită ție, Zuzi, a naturii conversațiilor avute de-a lungul timpului și, nu în ultimul rând, datorită faptului că divinitatea te-a înzestrat cu o capacitate uimitoare, din punctul meu de vedere,  de a înțelege și de a judeca natura lucrurilor printr-un spectru atât de realist, de obiectiv, am simțit că am alături persoana alături de care pot evolua cel mai repede, persoana alături de care comunicarea se poate face dincolo de simple cuvinte, înțelegerea dincolo de gânduri, iar iubirea dincolo de sentimente.

Relația noastră poate fi comparată cu acel moment în care, după o vreme de la implantarea unei semințe de floare în ghiveci, de sub primul strat subțire de pământ se ivește bucuros un ghemotoc verde cu aspirații verticale.

Aș dori și aș putea să intru în detalii si să îmi aștern sufletul pe foi și prin cuvinte dar din păcate, timpul de acum nu este cel mai potrivit pentru asta. Sper să apuc aceea vreme âand, în lumina apusului zilelor de vară, aflat pe terasa casei, în compania unui pahar de vin și cu satisfacția zâmbetelor de pe chipurile soției si copiilor mei să pot așterne pe hârtie experiențele și nemărginirea sentimentelor trăite împreună.

Nu știu dacă toate gândurile mele au parte de reciprocitate, dar știu că undeva acolo, dincolo de rănile si dezamăgirile provocate, purtând cu ușurință povara papucilor mei, mă înțelegi și mă iubești cel puțin la fel de mult cât te iubesc eu pe tine.

Este încă devreme în viață și totuși atât de târziu în iubire. În iubirea asta. E ceasul unui tremur ușor de dor în anotimpul nostalgiei. E rece, e pustiu și un strat de gheață în colțul ascuns de suflet ce cuprinde ultimul ei rămas-bun. A plecat șoptit, cu un legănat distins și o apăsare fermă pe clanța, dincolo de care o aștepta necunoscutul. Pe mine mă aștepta iubirea în locul confortabil din care nu aveam de gând să mă mișc. Un alt fel de iubire, dar nu o știam atunci. Nu mai mică, nu mai puțin intensă, doar diferită. A rămas totuși un gol într-un colț ascuns de draperia ce se revărsa greoaie pe parchetul lucios al drumului pe care aveam să-l măsor uneori cu pași vioi de dans, alteori cu genunchi zdreliți de rugăciuni arzătoare. Nu am mai îndrăznit să privesc acel colț, uitând adesea de fereastră, însă astăzi mâinile mele se sprijină de pervaz. Iar gândul îmi zboară, din nou, la Zuzi. Am simțit pentru femeia asta completare, dorință, liniște interioară. Am iubit, iubesc și voi iubi mereu modul ei de a fi și faptul că am putut discuta deschiși unul cu celălalt. A fost mereu ea, așa cum pot eu spune că o cunosc. Nu a fost nevoie de măști sau de perdele între noi, între discuțiile sufletelor noastre. Voi aprecia mereu felul ei tranșant, direct, deschis și onest de a fi.

 

Te iubesc, Zuzi, și totuși mă frământă o întrebare:

< Ce ar fi fost dacă…? >”

 

Cu dragoste, iartă-mă, te iubesc,

Zuzu