Contrar instinctului de a mă îndepărta de marginea delirului în care urma să mă avânt, am acceptat provocarea de a fi sinceră cu femeia ce mă citea ca pe o carte deschisă și care, la rândul ei, părea a fi sinceră cu mine.
-Andrei este omul pe care îl iubesc de ani buni, dar de care nu mă pot apropia. Adică, ne apropiem unul de celălalt, dar când suntem pe punctul de a ne conecta într-un mod mai profund, fuge de mine. Deși există între noi o atracție fizică puternică, pe parcursul celor patru ani de când ne cunoaștem, nu am putut să facem sex. Deși simt în prezența lui intensitatea unor trăiri pe care abia acum le-am descoperit și, totodată, simt reciprocitatea pasiunii dintre noi, el nu își poate asuma o relație cu mine. Am fost foarte apropiați într-o vreme, a venit chiar și la mine acasă de Crăciun. Să-și cunoască soacra, spunea. Mama e o oportunistă, avidă după lingușiri, a știut să o manipuleze, folosindu-se de punctul ei slab. L-a îndrăgit din primul moment, accentuându-mi proiecția unei relații cu el. Revelionul l-a făcut cu alta. Cu cealaltă. Tot neoficială.
-Nici nu te vrea, nici nu te lasă. Tipic. Ce nu înțelegi tu este că te vrea, dar nu te poate avea. Cât despre trăirile tale… Aparentă iubire, pură obsesie.
-Știi ce e ciudat? Când l-am cunoscut, am simțit că e omul cu care mă voi mărita. Știu că sună clișeic, încă mai credem în feți deștepți, călare pe… Iluzii. Dar cu el e diferit. Eu sunt diferită. Zâmbetul lui îmi stă întipărit în memorie atât de bine, încât sufăr doar la gândul că e menit pentru alte femei. Cumva, încerc să mă împac cu ideea unui alt eșec. Am acumulat frustrări. Am încercat să îmi schimb identitatea pentru a fi plăcută în ochii lui. Ochii lui negri în care mi-am și pierdut-o de altfel. Îi plac blondele. Cealaltă e tot blondă. Blondă am fost și eu, deși m-am urât pentru asta. Am slăbit, mi-am adaptat limbajul pe măsura limbajului lui, încercând să creez un raport durabil. Ne tachinam continuu. Cu drag, cu ură, din război pentru dulce împăcări. Mă căuta în nopțile în care tăria alcoolului îl dezbrăca de inhibiții. Doar de inhibiții. Fiindcă mă termina mereu cu degetele, niciodată nu aveam voie să îl dezbrac, niciodată nu aveam voie să preiau eu inițiativa. Îmi oferea plăcere, apoi mă respingea. Și, cu toate astea, somnul în brațele lui conta pentru mine mai mult decât o partidă de sex. Mă mulțumeam cu orice-mi oferea. Sunt slabă, știu. M-am condamnat pentru asta. Dar el este slăbiciunea mea. Nu-i pot ceda, nu pot să mă apropii, dar nici să mă rup de el. Chiar dacă el se leagă de alte femei, chiar dacă el nu se poate lega de mine.
-Slăbiciunile nasc dependențe. Dincolo de a fi periculoase, sunt de-a dreptul distructive. Sufletul tău e împrăștiat în bucăți irosite. Bărbatul ăsta ți-e blestem, nu binecuvântare. Te afunzi în mlaștini din care nu vei putea să ieși. Nu te pierde în întunericul ce crezi că ți-e lumină. Te-ai obișnuit cu minciunile atât de bine, încât le crezi adevăruri. Am iubit și eu. Mai bine spus, am crezut că iubesc. Am fost amăgită de propriul scenariu în care am căzut victimă. Marcel părea întruchiparea perfecțiunii. Inteligent, carismatic, atrăgător, m-a cucerit iremediabil. Am aflat ulterior că făcea parte din biserica satanică. După ce m-a atras în capcana dependenței, am ajuns să cred că nu mai poate exista alt bărbat la fel de inteligent, de bun la pat, de minunat din toate punctele de vedere. Atunci și-a scos și adevăratele arme din dotare. A început să-mi povestească despre Diavol. Profitând de slăbiciunea pe care o aveam pentru el, a încercat să mă convertească. Îmi spunea că Satan merită venerat pentru permisivitatea pe care ne-o acordă, fiind cel care conferă adevăratul spectacol pe scena lumii. Că este drept pentru faptul că nu ne impune restricțiile falsului Dumnezeu ce ne asuprește cu porunci care ne fură fericirea. Instinctele noastre trebuie manifestate liber, dorințele reprimate fiind cele care ne distrug sufletul de fapt. Scrisorile ce se încheiau cu „Heil Satan” reprezentau pentru el poarta către libertate. O libertate de care eu mă temeam. Am fost dezamăgită de adevăratul lui chip. Întreaga învățătură religioasă fundamentată în copilărie, se clătina îngrijorător înaintea demonului ce-mi era bărbat.
Anita se opri, privi în gol, și dădu pe gât jumătatea de vin din paharul pe a cărui margine își propti buza superioară preț de câteva secunde. Umplu paharul din nou și continuă:
-Probabil te întrebi ce am ales. Am ales să continui relația cu el. Viața trăită în minciună este, adesea, mult mai suportabilă. Bineînțeles că relația a avut un sfârșit. Și eu o tentativă de suicid. El s-a despărțit de mine, Diavolul nu. Suicidul părea o formă de eliberare. Proastă alegere. Vezi tu, joaca cu forțele întunecate te apropie de pierzanie. Mă vedeam și eu asemeni unui înger. Căzut. Ce merită să moară, ce trebuie să moară fiindcă existența nu mai are sens în absența iubirii. Dar lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine. M-a salvat în ultimul moment. L-am urât pentru că m-a scăpat, forțându-mă să trăiesc încă o perioadă lungă de timp în durere. Dar nici nu am mai îndrăznit să repet experimentul. M-au înduioșat mustrările unui prieten care mă socotea egoistă. Cum să îmi permit să mor, gândindu-mă doar la propria persoană, neluând în calcul durerea pe care aș provoca-o celor dragi rămași să mă privegheze? A mișcat o urmă de umanitate ce încă-și făcea loc în adâncul ființei mele. Și mi-am purtat crucea mai departe. În beții și în desfrâu. Doar nu credeai că Satan avea de gând să mă scutească de alte nenorociri. Avea un drept strămoșesc asupra mea. Familiile din care mă trag au păcătuit în cele mai diverse moduri posibile. Faptul că purtăm păcatele a șapte generații anterioare este cât se poate de real. Diavolul minte, Dumnezeu nu.
-M-ai întrebat dacă am încercat să mă sinucid…
-Nu te-am întrebat dacă, ci când.
-Cu câteva luni în urmă stăteam în fața geamului… Apartamentul meu este situat la etajul cinci al unui bloc care ascunde povești interesante. Vecinii mei sunt cât se poate de diferiți și de asemănători, în același timp. Abstractă societate. Stăteam în fața geamului și mă pregăteam să sar. Nu mai puteam suporta starea de sufocare constantă și atât de intensă. O depresie cruntă a pus stăpânire pe mine, împiedicându-mă să mă mai concentrez la activitățile de zi cu zi, necesare pentru a-mi dezvolta cariera pentru care am muncit atâția ani. Dar ceva m-a oprit.
-Dumnezeu.
Anida Lasto 