Primul secret deslușit i-a fost lumina din privire. Trupul mlădios purta artificii în pupile. Avea o sensibilitate aparte în zâmbetul radios, la fel cum ochiul pofticios de bărbat i-a mângâiat talia perfectă cu mult înainte de a o cuprinde între palmele experimentate în trecute scene de amor cu alte petale de tinerețe. Ea are ceva aparte. O naivitate sufletească perfect completată cu entuziasmul unei vârste ce mă îndeamnă și pe mine să fiu mai energic. Iar maturitatea gândirii de sub acest înveliș îmi topește din scepticismul datorat diferenței de vârstă. Zăresc putere în copila asta și un gând răzleț mă întreabă de nu cumva puterea ei o depășește pe a mea. E o pradă câștigată înainte de război, îmi spune amuzamentul. O pot domina cu ușurință, am gustat din bucățile ei, prin mine, cu ani în urmă. La urma urmei, nici nu-mi dau seama de merită efortul unui joc al cărui final îl cunosc înainte de a-l începe. Va sfârși în așternutul meu, dezgolită, vulnerabilă și părăsită ulterior. Dar mă intrigă siguranța ei și îndârjirea de a se lua la trântă cu inima mea sacrificată și închisă pentru totdeauna cu ani în urmă. Și cum e mai ușor să ajung în gândul unei femei, ca mai apoi să-i alunec în inimă? Îi mângâi urechile cu complimentele potrivite. Eu pictez, ea scrie. Doi artiști pe marginea unui fir de iarbă plâns de roua aproape înghețată în proiecții.
-Mă înclin pentru că aduni trăiri, culoare din univers și le expui pe hârtie. Împreună visăm frumos. Eu prind formele lumii în emoțiile unei pensule ce alunecă lasciv. Și mă joc în lumini cu umbre. Le amestec și le despart după bunul plac. Vânez zâmbete, îi declar cu seriozitate.
-Mulțumesc! Aluneci și tu, prin artă, în adevărata conexiune cu natura și propria identitate.
-Exact! Este locul unde te regăsești, unde poți să visezi, unde poți călători într-o viață paralelă, fără ură și parveniți.
-Eu încerc să mă detașez de cotidian și îmi zboară gândurile prin tot felul de locuri. Însă, din păcate, trăim într-o societate care ne constrânge, ne limitează… Astfel, simt libertatea prin scris. În scris sunt cine vreau eu să fiu și încerc să conturez altă lume, îmi răspunde ea cu gravitate.
-Asta fac și eu prin pictură. Vreau să trăiesc cu mine și cu interiorul meu. Ce dimineață frumoasă, am călătorit în timp! Mulțumesc pentru energie! Merg să mă îmbrățișez cu natura. E soare, e cald și sunt note muzicale scoase de păsări. Mă bucur că am ajuns pe strada ta.
-Să ai o zi extraordinară, om frumos! mi-a urat cu un surâs complice.
M-am ridicat de la masa ei, unde cuvintele sunt zaruri aruncate în ruleta inspirației, și am plecat îngândurat în forma pașilor a căror destinație necunoscută mă încânta nespus. Am decis să nu-i dau prea multă importanță, dar blestemele femeilor se-ntind dincolo de voințe. Trecând intimitatea dintre porii mei și mângâierea razelor de soare, am revăzut-o la aceeași masă îngreunată de un cumul de eșecuri intransigent marcate-n lemnul îndoit. Am stăruit într-un compromis al privirii mele asupra scrisului ei îngrijit.
-Să știi că mă bucur că te-am întâlnit în imaginea asta numită Viață. Ești o femeie profundă.
-E tare frumoasă viața asta. Atragem ceea ce suntem!
-Viața este un dar cu adevărat frumos, am spus-o mai mult ca o meditație pentru eu-l meu neliniștit. Oamenii frumoși se întâlnesc. Energiile din univers funcționează. M-am tot gândit dacă te pot scoate la o cină romantică, cu lumânări mici, undeva într-o piață. Și să aduc și un vin bun.
A ridicat privirea cu ochi mari, ca dintr-un vis trezită de un clopoțel enervant prin prisma insistenței. Fără urmă de zâmbet, m-a dezarmat:
-Tare repede te miști! Nu mai bine la o cafea în miez de zi? Ne despart ani buni ce nu se cuvin a fi numărați.
-Am întrebat eu de ani? Cât timp sufletul este de copil, interiorul e tânăr.
-Câteodată mă simt mai bătrână decât sunt, alteori mă minunez de ce nu sunt însoțită permanent, îmi răspunse plecând privirea ca și cum nimic nu-i poate zdruncina hotărârea.
Într-o doară, am surprins un surâs pe marginea-i de obraz suav. Surâsul ce trăda acceptarea. Astfel, seara ne-am așezat pe scaunele reci de fier modelat cu forța-i nedorită. Lumânările mici pâlpâiau stropi de lumină ce-i încălzeau jumătate din chip, într-un spectru cald. Am fost serviți cu un vin roșu sec, de cea mai bună calitate. Contrar așteptărilor, s-a îmbujorat mult mai târziu decât intuiam. Un punct comun dincolo de măsura anilor – calitatea unui vin apreciat de vena artistică împărțită între cuvânt și pată de culoare. Ne-am unit mâinile cu paharele și am ciocnit cristalul, într-un clinchet al chemării veșniciei sechestrate într-un dop de plută rostogolit pe dalele reci și umede. Zăresc o umezeală în privirea ei tremurândă și-mi amintesc de valurile mării atât de iubite.
-Mi-am dorit să ajung iarna la mare. În nebunia mea, să stau întins pe plajă și să vorbesc cu ea, am început văzând marea-n ochii ei și ochii ei desprinși din mare.
-Asta îmi doresc și eu, dar e cam greu să ajung acolo iarna. Aș sta pe o plajă pustie, cu o carte și-un creion, să-i scriu mării. Poate cândva… Să stai în fața muzei cu orele și să-i scrii- în singurătate. O zi în care timpul ar dispărea.
-Ce frumos spus!
-Dacă suntem acolo, las cartea pe plajă și mă apropii de ea. Tresar de fiecare dată când simt apa rece, iar pe mine m-a înfierbântat soarele. Mă place soarele ăsta, caută să mă posede. Dar aleg să-l înșel cu marea.
-Aș sta cu tine la mare, să-mi citești, am privit-o cercetător, descoperind pasiune legată de nostalgie cu un fir de nisip rupt din pietre ce cândva se credeau zeități. Avem nevoie de nasturi, am spus brusc ca și cum aveam nevoie de nasturi mai imperios decât de aer.
-De ce? m-a întrebat nedumerită.
-Să legăm aerul dintre noi cu centura neagră de nasturi.
-Dar pauzele dintre nasturi cine le va lega?
S-a născut un fior pe întreg spatele-mi îngreunat de emoția momentului.
-Hai în apă! insist cu visul albastru.
-Că-i prea rece. Gâdil marea cu un deget și apoi fug de ea.
Observ dulceața de pe buzele ei alintate și nu-i pot rezista.
-Hai că gâdil și eu, tot cu un deget, și fug pe ea apoi.
-Fugi pe mare? Ești legat de nasturi. Nu vezi că mai mult de a înainta până la glezne nu se poate? Of, tu copil năzdrăvan! mă oprește din avânt tocmai copila.
Am privit-o un timp fără să-i vorbesc. Profund în profunzimea-i proaspăt descoperită. O voi subestima în continuare. Dar nu astăzi, nu acum. În clipita prezentă, mi-a trezit recunoștința și trebuie să i-o împărtășesc. Dar nu apuc, fiindcă mă uimește ea din nou.
-Marea te-a trimis la mine.
-Chiar mi-a plăcut asta! Și vreau să îți cer voie să mă țin de mâna ta.
Îi cuprind mâna, o privesc direct și mă scufund în agonia mării închipuite.
-Mi-a prins așa de bine, nu am cum să îți mulțumesc, simți tu în interior.
Citesc în portretul ei o contradicție între impulsul de a-mi accepta sinceritatea și îndoiala cu privire la propriu-mi egoism. Dar de data aceasta am fost sincer și am încredințarea că astfel de sentimente nu se pot transmite altfel, decât în întregime și autenticitate. Acele momente ale vieții în care sufletele ne depășesc trupurile sunt rare, dar le recunoaștem de la prima scânteie. Momente de păstrat într-un buzunar peticit până la moarte. Mâine pot să o mint, să o uit sau pur și simplu să nu o mai recunosc. Dar acum i-am oferit sinceritatea-mi deplină și ea și-a întins mâinile să o cuprindă ca pe un porumbel rănit. I-am simțit căldura din obraji înăuntrul meu. Vinul ne-a încălzit și marea ne-a unit. Nu mă desprind de mâna ei și aleg să o conduc galant spre casă. Ajunși pe treptele îndepărtării, îi declar:
-Mulțumesc frumos că am visat cu tine!
-Și eu îți mulțumesc! În noaptea asta am fost la mare.
-Da, iarna. Te sărut ca la mare. Pe buze. Și cu buze. Și tot așa, am îndrăznit.
-Intenție de răsărit sau de apus?
-De ce vrei tu. Nu mai contează. Te-am sărutat.
-Ai rămas pe mâna mea de domniță în forma unor buze însetate de alte buze.
-Doar cinci secunde să-mi pun palma pe mâna ta și încă cinci secunde pe fața ta.
-Secundele sunt atât de relative… Pot fi cinci bătăi de inimă sau cinci eternități scufundate-n dor și singurătate.
-Vreau să îți mulțumesc mult pentru faptul că marea m-a trimis… A fost apogeul acestei seri, foarte frumos și cu un bagaj de emoție.
-Nu ai pentru ce să-mi mulțumești mie. Mulțumește-i valului ce te-a purtat până aici.
Dar nu puteam să-i dau drumul acelei mâini calde și perfect potrivite-n mâna mea. Așa că am continuat, nestingherit de ora târzie ce ne zorea pleoapele către odihnă. Eu aveam nevoie doar de prelungirea acestui vis, în care copila era o femeie desprinsă de orice fel de linie a superficialității concentrate atât de grotesc în alte femei mai coapte decât ea.
-Trebuie să te sărut. Ne vedem în vise. O să îți caut chipul printre ramuri.
-Ne întâlnim la mare-n vis, iar chipul meu este ascuns de Lună.
-Îl găsesc fiindcă zbor. Ador nebunia din oameni, oamenii care nu trăiesc după reguli, vinul băut cu oameni de calitate, lucrurile care se întâmplă de la sine. Ador pielea de găină. Urăsc falsitatea. Te ador că mă faci să râd. Trebuie să fii spontan și creativ în orice. Pictura transmite starea dintr-o altă dimesiune, lumea are nuanțe de culori, are suflet și povestește cu tine. Trebuie să o asculți și să o înțelegi. E vie. Doar trebuie să accepți că și tu ești viu cu adevărat. Avem o legătură aparte și sunt sigur că simți.
-E într-adevăr o conexiune în energiile noastre.
-Și este ciudat, dar plăcut și fără explicații. Cu fluturi. Am furnicături în tot corpul și am emoții.
-Intuiție, simțire, curgere naturală. De asta apreciez starea. Poate în alte timpuri, energiile noastre s-au contopit undeva pe malul mării și au născut o stea.
-Vreau să te țin de mână. Să mergem pe câmp, la păscut stări.
-Să fie noapte și cer înstelat.
-Să ai o rochie lungă, albă, și să te pictez. Să se vadă stelele și coronița cu maci de pe cap.
Dincolo de pânza din imaginație, sub clar de Lună, întrezăresc formele-i perfecte sub rochia diafană. Rotunjimea sânilor se conturează delicat sub degetele mele încă îndepărtate. Arunc pensula și rup țesătura pe care nu pot reda decât o caricatură lipsită de sens. Mă privește ca o pradă ajunsă de ghearele unui răpitor necruțător și trei petale din florile de mac se scutură în cădere lină către pământul care nu-i decât un pat fără limite. Îngenunchez în fața templului ei feciorelnic și îi cuprind gingașa gleznă. Se întinde pe spate și pletele-i se contopesc cu florile de mac. Fără să-i cer, doar din aceeași dorință și așteptare. Acea secundă scursă-n eternitate și-a găsit începutul. Îmi apropii gura de gamba ei delicată și o acopăr cu sărutul râvnit. În mod repetat, până la dezvelirea coapselor de întuneric. Mă încurcă rochia și o sfâșii la fel ca pe acea pânză mâzgălită de necunoaștere. Pictorul care nu mai are nevoie de plasa orbirii. Culorile-s pasiuni și imaginea doar o iubire împlinită. Îi învinețesc picioarele cu sărutări fine, pictându-i corpul cu voluptate. Îmi urc mâinile pe talia ei- scară către Lună, însă unica-mi destinație devine gura-i cu buze sângerii de fior în manifestare. Ca-ntr-un vis, câmpul devine culoar de lumină și o ploaie caldă ne mângâie pielea cu ajutorul unui vânt ce nu-l mai simțim. E copila ce mă amuză, la fel cum e femeia care mă întregește. În stânga toracelui îmi simt inima neobosită, precum clapele unui pian descătușat de energie divină. Îi acopăr mâinile cu palmele mele, iar printre degete ni se strecoară rădăcinile nemuririi. Nu doar am făcut dragoste, ci ne-am împlinit momentul. În culorile mele scrise pe hârtia timpului ei.
<< Era albă la început. Mă ispitea și mă dorea. Voia să las ceva pe ea. Și am întrebat: “Tu cine ești?”. Și mi-a răspuns: “Sunt foaia ta, nu-i de-ajuns?”. Un creion. >>
Anida Lasto
Anida Lasto 